Changagriel

Nu ştiu despre ce să scriu, ăsta-i adevărul. Nu pentru că n-aş avea în minte subiecte cu duiumul, ci pentru că fiecare îmi produce sentimentul unui grăunte de nisip: lipsit de greutate, uniform, banal. Ştiu, problema e starea de moment: n-am niciun obiectiv stabil şi “luminos”, am o mulţime de idei fărâmiţate şi trecătoare. Asta e, până la urmă şi cu relativismul trebuie să-nvăţ să trăiesc.

Nu-mi place să vociferez pe teme personale, mi se pare pierdere de energie. Dar ştiu că sunt frustrat în foarte multe privinţe. Şi ştiu că tot eu sunt vinovat pentru asta, nu acea entitate abstractă denumită convenţional “alţii”. Probabil sunt dezechilibrat în vreun fel, dar mă simt bine aşa. Mulţi îşi doresc să fie “rebeli”, se afişează în tot felul de situaţii, se dau de trei ori peste cap etc… până la urmă, reuşesc cel mult să pară simpatici. Unii însă suntem ciudaţi de la natură, n-avem nevoie să ne prefacem. Avem alte priorităţi, alte aşteptări, alt fel de-a fi. Că îi mai deranjăm pe cei care idolatrizează convenienţele, intră la “pagube colaterale”.

Şi, ca să-mi închei peroraţia, probabil nici ce debitez eu aici nu sună extrem de original, dar n-area face: sunt doar ideile unuia care despică firele de nisip în patru. Cine ştie, poate mai rezonează vreun renegat.

Întrebări furnicătoare îmi zgândăre tihna, nu mă lasă să fiinţez după bunul plac şi, în general, mă bruschează când mi-e lumea mai dragă. Una din ele e acest - nu cine sunt, ci - ce sunt? Sunt oare doar un amalgam de molecule aşa cum mă-nvaţă biologia modernă: o bucată de materie organică, care ar putea la fel de bine să nici nu fie? - Sunt o fiinţă înzestrată cu suflare divină, aşa cum îmi şopteşte religia? Dar ce e aia “suflare divină” până la urmă? - ceva ce altădată era înţeles aproape instinctiv, acuma îmi dă mari dureri de cap. Cuvintele parcă şi-au pierdut sensul, au rămas ca nişte conserve goale aruncate într-o ladă din cămară. Nu mai e nimic mistic în ele, sunt doar nişte clişee obosite.

Viaţa n-a fost totuşi atât de hapsână cu mine, s-a înduplecat să-mi dea unele răspunsuri. Mi-a scos în faţă oameni care percep lucruri pe care lumea le-ar considera nebunii, dar şi alţii cu preocupări ştiinţifice care nu se-nchină necondiţionat teoriilor atomistice. Mi-a luminat mintea atunci când aveam nevoie, dar mi-a dat şi brânci când băteam pasul pe loc.

Un lucru însă n-am primit în mod suficient, şi anume voinţă. Degeaba am intenţii bune dacă ele se sparg ca baloanele de săpun, înainte de-a se concretiza. Sunt atâtea lucruri de cunoscut, de realizat, de trăit pe lumea asta, iar eu sunt un personaj aşa mărunt - cu tot individualismul meu exacerbat, cu dispreţul faţă de convenienţe, de sentimentalismul ridicol, de preocupările mărunte. Până la urmă, tot ca un mormoloc în balta cea mare mă simt, când fericit, când sictirit, dar niciodată depăşindu-şi condiţia. Chiar dacă n-am înţeles niciodată fascinaţia unora pentru Kafka, pot să empatizez cu declaraţia lui, cum c-ar fi dus mereu o existenţă şovăielnică. Poate atâta pot, poate atâta merit. Poate nici acu nu ştiu ce sunt.