Cutreiam azi - prin parc, evident - iar vântul adia cu exact viteza optimă ca să mişte uşurel fulgii de plop prin aer. Îţi dădea senzaţia că natura s-a domolit odată cu oamenii, care au uitat mulţumită zilei libere să fie nevrotici şi prost-dispuşi şi, în pauza de mâncat friptane şi cozonac, au ieşit să animeze şi ei parcul. Dar nu ştiu ce-mi veni să fiu ironic - la urma urmei, nu asta era important.
După ce m-am interesat de soarta raţelor şi broaştelor care orăcăiau a împerechere, am luat-o agale spre casă investigând pomii (deh, frustrarea omului crescut între betoane care se-ntoarce la natură). Şi ce să văz când ajung pe lângă casă?: au răsărit în intersecţie ceva puieţi de mesteacăn.
Acuma mesteacănul ăsta e un copac la care eu ţin foarte tare, pe lângă aspectul estetic pe care ţi-l dă mereu coaja lui albă şi frunzele mărunţele cu muţunaşii de seminţe, mai e şi cunoscut pentru fel de fel de remedii. Aşa c-am pus ochii pe copăcei hotărât să-i supraveghez cu maximă atenţie, să nu cumva să o ia şi ei din loc, urmând exemplul altor arbori concitadini.
Ştiu că pentru mulţi nu-i interesant ce scriu eu aci - nu e cu sex, cu bârfă, cu astea… - dar asta mă binedispune pe mine. Poate revin.
Vorbeam zilele astea cu un prieten despre vreme. Amândoi aveam următoarea dilemă: La televizor ne zic mereu când sunt zile însorite cât de frumos o să fie, iar când vine ploaia parcă se crispează, ca şi cum e ceva negativ în asta. Ideea e că nouă amândurora ne place ploaia. Noi preferăm oricând o zi foarte ploioasă uneia foarte călduroase, şi considerăm că ploii i se face o mare nedreptate.
Comentarii recente