Cutreiam azi - prin parc, evident - iar vântul adia cu exact viteza optimă ca să mişte uşurel fulgii de plop prin aer. Îţi dădea senzaţia că natura s-a domolit odată cu oamenii, care au uitat mulţumită zilei libere să fie nevrotici şi prost-dispuşi şi, în pauza de mâncat friptane şi cozonac, au ieşit să animeze şi ei parcul. Dar nu ştiu ce-mi veni să fiu ironic - la urma urmei, nu asta era important.
După ce m-am interesat de soarta raţelor şi broaştelor care orăcăiau a împerechere, am luat-o agale spre casă investigând pomii (deh, frustrarea omului crescut între betoane care se-ntoarce la natură). Şi ce să văz când ajung pe lângă casă?: au răsărit în intersecţie ceva puieţi de mesteacăn.
Acuma mesteacănul ăsta e un copac la care eu ţin foarte tare, pe lângă aspectul estetic pe care ţi-l dă mereu coaja lui albă şi frunzele mărunţele cu muţunaşii de seminţe, mai e şi cunoscut pentru fel de fel de remedii. Aşa c-am pus ochii pe copăcei hotărât să-i supraveghez cu maximă atenţie, să nu cumva să o ia şi ei din loc, urmând exemplul altor arbori concitadini.
Ştiu că pentru mulţi nu-i interesant ce scriu eu aci - nu e cu sex, cu bârfă, cu astea… - dar asta mă binedispune pe mine. Poate revin.
Nu-ti bate capul.. tu scrie despre ce-ti place si cei interesati te vor gasi. Si eu ma bucur de ca totu-i inflorit si crud la sfarsit de aprilie, dar astept sa vina si mai peste noi , cu bogatia de culori si miresme :).
f frumos ai scris si de data asta. simplu si placut
“padurea de argint”
p.s.: tu scrie cum vrei tu caci se gasesc oameni sa te citeasca.
Da, văd că se găsesc.
Dar până la urmă micile frânturi pe care le-nşir eu aici sunt doar un material peticit, în raport cu ce trăiau oamenii în legătura lor cu natura, pe vremea când încă nu se alienaseră complet de ea.