Changagriel

Nu mă consider ortodox, deşi aşa am fost botezat. Prin urmare, ce scriu mai jos n-are legătură cu partizanatul pentru un cult creştin anume. Sunt doar observaţii pe care le poate face oricine se ocupă puţin de religie.

Am remarcat de-a lungul timpului că toate aceste culte care ne-au venit de la americani au nişte tipare pe care le folosesc ad absurdum. Nu vreau să-i spun spălare de creier, pentru că de asta se ocupă societatea în general. Aş putea însă s-o numesc “tembelizare acută”, un fel de manea cu refrene religioase - pe care, la fel ca şi maneliştii, nu se mulţumesc s-o asculte singuri, ci trebuie s-o etaleze cât mai public.

Din America ne-au venit tot felul de culte: adventişti, penticostali, mormoni, martorii lui Iehova… Sigur că există şi diferenţe notabile între ele, mai ales că, mai mult sau mai puţin, cu toţii se consideră “adevăraţii” creştini (ceea ce, nu-i aşa?, nu e străin nici cultelor cu origine europeană).

Însă concret, ce îi diferenţiază? În primul rând, se adună şi “studiază” Biblia împreună, dar într-un mod simplist şi arid. Sunt foarte preocupaţi să reţină cât mai exact conţinutul, pe care îl repetă aproape la nesfârşit. Pe urmă, asta se mai asociază şi cu un fel special de misionarism, cultele cele mai agresive te iau pe stradă şi te-ntreabă: Tu crezi în Dumnezeu? Şi dacă da, crezi că El e perfect şi face toate lucrurile cu un scop? Şi atunci crezi că El are un plan de salvare pentru tine? ş.a.m.d. Evident că scopul acestui şir de-ntrebări e ca tu să ai o revelaţie spontană, să-ţi dai seama că ţi-ai trăit viaţa în păcat şi să le ceri ajutorul pentru a te-ntoarce la Domnul.

Mai sunt şi alte lucruri, cum ar fi credinţa că sufletul n-ar supravieţui morţii, ci ar fi înviat la Judecata de Apoi ca să fie trimis în rai sau în iad. Sau repetarea obsesivă a faptului că legătura cu Dumnezeu trebuie să fie personală, nu intermediată. Unii, mai ales martorii lui Iehova, distribuie tot felul de revistuţe în care “credincioşii” zâmbesc stupid în timp ce “lumea cea rea” e distrusă de apocalipsă. Una peste alta, trebuie să fii uşor întârziat mintal ca să-i iei în serios pe aceşti exaltaţi sterili.

Ce mă surprinde pe mine e cât de uşor prinde această sporovăială. Asta mai ales având în vedere că în Europa tradiţia religioasă e infinit mai profundă (la ortodocşi, catolici, lutherani etc.). Se fac multe diferenţieri, sunt tot felul de nuanţe şi subtilităţi în doctrină şi rit care, dacă ai interes pentru asta, pot fi aprofundate o viaţă-ntreagă. Eu nu sunt deloc adeptul vechilor concepţii religioase, dar dacă tot vrei să-nlocuieşti această bogăţie de credinţe, de ce s-o faci cu ceva atât de limitat şi nătâng cum sunt producţiile de peste ocean? Dar poate că e şi ăsta un alt aspect al americanizării.

Nu ştiu despre ce să scriu, ăsta-i adevărul. Nu pentru că n-aş avea în minte subiecte cu duiumul, ci pentru că fiecare îmi produce sentimentul unui grăunte de nisip: lipsit de greutate, uniform, banal. Ştiu, problema e starea de moment: n-am niciun obiectiv stabil şi “luminos”, am o mulţime de idei fărâmiţate şi trecătoare. Asta e, până la urmă şi cu relativismul trebuie să-nvăţ să trăiesc.

Nu-mi place să vociferez pe teme personale, mi se pare pierdere de energie. Dar ştiu că sunt frustrat în foarte multe privinţe. Şi ştiu că tot eu sunt vinovat pentru asta, nu acea entitate abstractă denumită convenţional “alţii”. Probabil sunt dezechilibrat în vreun fel, dar mă simt bine aşa. Mulţi îşi doresc să fie “rebeli”, se afişează în tot felul de situaţii, se dau de trei ori peste cap etc… până la urmă, reuşesc cel mult să pară simpatici. Unii însă suntem ciudaţi de la natură, n-avem nevoie să ne prefacem. Avem alte priorităţi, alte aşteptări, alt fel de-a fi. Că îi mai deranjăm pe cei care idolatrizează convenienţele, intră la “pagube colaterale”.

Şi, ca să-mi închei peroraţia, probabil nici ce debitez eu aici nu sună extrem de original, dar n-area face: sunt doar ideile unuia care despică firele de nisip în patru. Cine ştie, poate mai rezonează vreun renegat.

Întrebări furnicătoare îmi zgândăre tihna, nu mă lasă să fiinţez după bunul plac şi, în general, mă bruschează când mi-e lumea mai dragă. Una din ele e acest - nu cine sunt, ci - ce sunt? Sunt oare doar un amalgam de molecule aşa cum mă-nvaţă biologia modernă: o bucată de materie organică, care ar putea la fel de bine să nici nu fie? - Sunt o fiinţă înzestrată cu suflare divină, aşa cum îmi şopteşte religia? Dar ce e aia “suflare divină” până la urmă? - ceva ce altădată era înţeles aproape instinctiv, acuma îmi dă mari dureri de cap. Cuvintele parcă şi-au pierdut sensul, au rămas ca nişte conserve goale aruncate într-o ladă din cămară. Nu mai e nimic mistic în ele, sunt doar nişte clişee obosite.

Viaţa n-a fost totuşi atât de hapsână cu mine, s-a înduplecat să-mi dea unele răspunsuri. Mi-a scos în faţă oameni care percep lucruri pe care lumea le-ar considera nebunii, dar şi alţii cu preocupări ştiinţifice care nu se-nchină necondiţionat teoriilor atomistice. Mi-a luminat mintea atunci când aveam nevoie, dar mi-a dat şi brânci când băteam pasul pe loc.

Un lucru însă n-am primit în mod suficient, şi anume voinţă. Degeaba am intenţii bune dacă ele se sparg ca baloanele de săpun, înainte de-a se concretiza. Sunt atâtea lucruri de cunoscut, de realizat, de trăit pe lumea asta, iar eu sunt un personaj aşa mărunt - cu tot individualismul meu exacerbat, cu dispreţul faţă de convenienţe, de sentimentalismul ridicol, de preocupările mărunte. Până la urmă, tot ca un mormoloc în balta cea mare mă simt, când fericit, când sictirit, dar niciodată depăşindu-şi condiţia. Chiar dacă n-am înţeles niciodată fascinaţia unora pentru Kafka, pot să empatizez cu declaraţia lui, cum c-ar fi dus mereu o existenţă şovăielnică. Poate atâta pot, poate atâta merit. Poate nici acu nu ştiu ce sunt.

Cutreiam azi - prin parc, evident - iar vântul adia cu exact viteza optimă ca să mişte uşurel fulgii de plop prin aer. Îţi dădea senzaţia că natura s-a domolit odată cu oamenii, care au uitat mulţumită zilei libere să fie nevrotici şi prost-dispuşi şi, în pauza de mâncat friptane şi cozonac, au ieşit să animeze şi ei parcul. Dar nu ştiu ce-mi veni să fiu ironic - la urma urmei, nu asta era important.

După ce m-am interesat de soarta raţelor şi broaştelor care orăcăiau a împerechere, am luat-o agale spre casă investigând pomii (deh, frustrarea omului crescut între betoane care se-ntoarce la natură). Şi ce să văz când ajung pe lângă casă?: au răsărit în intersecţie ceva puieţi de mesteacăn.

Acuma mesteacănul ăsta e un copac la care eu ţin foarte tare, pe lângă aspectul estetic pe care ţi-l dă mereu coaja lui albă şi frunzele mărunţele cu muţunaşii de seminţe, mai e şi cunoscut pentru fel de fel de remedii. Aşa c-am pus ochii pe copăcei hotărât să-i supraveghez cu maximă atenţie, să nu cumva să o ia şi ei din loc, urmând exemplul altor arbori concitadini.

Ştiu că pentru mulţi nu-i interesant ce scriu eu aci - nu e cu sex, cu bârfă, cu astea… - dar asta mă binedispune pe mine. Poate revin.

Vorbeam zilele astea cu un prieten despre vreme. Amândoi aveam următoarea dilemă: La televizor ne zic mereu când sunt zile însorite cât de frumos o să fie, iar când vine ploaia parcă se crispează, ca şi cum e ceva negativ în asta. Ideea e că nouă amândurora ne place ploaia. Noi preferăm oricând o zi foarte ploioasă uneia foarte călduroase, şi considerăm că ploii i se face o mare nedreptate.

De unde vine ideologia asta, ca e frumos numai când e soare - eventual când ninge, dar niciodată când e înnorat şi plouă? Cine a inventat această nerozie? Lumea parcă ar vrea să stea tot timpul la plajă. Cred că dacă s-ar înlocui moda plajei cu una a plimbatului prin ploaie, oamenii ar fi mult mai sănătoşi.

Naturii îi e bine când plouă, oamenilor le e bine când plouă. Sigur, nu torenţial - excesele nu sunt în nicio situaţie benefice. Nimeni nu cere ploaie în continuu, dar nici obsesia asta cu soarele nu e în regulă. De ce să nu respectăm şi ploaia? Doar ea vine asupra noastră ca o binecuvântare, ca un răspuns la setea pământului. Ploaia e unul din cele mai minunate lucruri care s-au inventat pe această planetă şi nu vrem s-o vedem dezavuată! Susţineţi reabilitarea ploii!

Tiptil, cu paşi mărunţi, se strecoară fără larmă şi te fură în lumea lui tăcută, lipsită de griji şi de nelinişti. Cine oare e acest domn tacticos şi subtil, cu care zilnic te întâlneşti, şi totuşi nu ajungi niciodată să-l cunoşti? Duşmănos nu e, se vede bine, fiindcă te ia în pază noapte de noapte şi te aduce a doua zi viu şi nevătămat la locul de unde te-a sustras. Dar nici nu doreşte publicitate: îi place să rămână tainic, să aştepte până la momentul favorabil, şi atunci să coboare din lumea de „dincolo” şi să-ţi sufle din praful lui argintiu până te convinge să-l însoţeşti. Odată, când eram mic, pare-mi-se că l-am zărit printre gene chiar înainte s-adorm. De-atuncea ştiu că oricât de rău mi-ar merge în timpul zilei, seara e cineva care vine să-mi readucă speranţa. Speranţa că mâine voi fi poate puţin mai treaz. Noapte bună.